Casa Max Auschnitt

Str. Domnească, nr. 70

În anul 1900, Elie Climis construiește în orașul Galați, pe Strada Domnească, o clădire pe care ulterior o vinde industriașului Max Auschnitt.

Acesta din urmă s-a născut în 1888, într-o familie care a dezvoltat o întreagă industrie metalurgică, deținând un control important în țară în acest domeniu. Despre el putem spune că era descris de către comunitate ca un jidan înalt și puternic care a dezvoltat industria gălățeană prin intermediul Uzinelor Titan, uzine în ale cărui loc se poate vedea și astăzi un laminor de tablă. Absolvind cursurile Academiei de Înalte Studii Economice și Export din Viena, Max a căpătat un fler în afaceri, dezvoltând metalurgia românească prin intermediul întreprinderilor sale și devenind un apropiat al familiei regale.

În același moment a devenit și un rival al familiei Malaxa, care deținea acțiuni în această industrie, și care a cauzat căderea în dizgrațiile regelui Carol al II-lea și chiar arestarea sa pentru o scurtă perioadă. Odată ce Carol al II-lea renunță la tron, Max Auschnitt este eliberat.

Despre proprietatea sa din Galați, de la numărul 70, știm că a fost cumparată de Max în 1921, și vândută în 1928 unui grec pe nume Kiosseoglu, în proprietatea căruia a rămas până la naționalizarea sa. Datorită arhitecturii și a memoriei personalităților care au avut-o în proprietate, clădirea a fost înscrisă în lista monumentelor istorice.

După cum se poate observa, au fost folosite elemente baroce, fiind un imobil monumental cu o intrare principală spre stradă, spre deosebire de majoritatea celor de pe strada Domnească, una din cele mai vechi și mai importante din Galați.

Având o intrare străjuită de coloane, cu frontoane cu elemente baroce, imobilul are și două intrări laterale (la fel de monumentale) cu coloane din metal, precum și un interior fastuos, cu tavane casetate ce îl înnobilează.

După naționalizarea din 1951, casa a avut diferite utilizări: a găzduit o secție a Muzeului de Istorie din Galați, apoi sediul Uniunii Tineretului Comunist, după care a devenit sediul Fundației de Tineret care a intrat în proprietatea sa, vânzând imobilul.

În jurul anului 2011 acesta a fost revendicat de către moștenitorii lui Kiosseoglu.